O carte care face toți banii

admin/ March 3, 2019/ Recenzii/ 0 comments

Scrupule

Sunt cărți despre care trebuie să taci și altele despre care e musai să spui ceva. Un simplu da sau o laudă nu aduc nimic de folos, nici autorului (poate doar un plus de orgoliu), nici cititorului (care, de fapt, nici nu-și lămurește ce i-a plăcut). Totul începe de la ce fel de da? Din toată inima, rezervat, un da de adeziune sau unul mormăit. Există nuanțe întunecate în da-ul oferit sau e semnul unei capodopere integrale? Da-ul e ca în povestea cu like-urile. Nu știi ce anume a plăcut, ce coardă sensibilă a atins. În acest sens și în calitate de cititor, voi încerca să vorbesc despre o carte (1) care inițial m-a făcut să am rezerve s-o citesc ori, depășindu-mi domeniile de expertiză, să vorbesc despre ea. E cartea unui psihiatru român celebru, Ion Vianu, iar reținerea mea a fost generată de faptul că puteam da peste un tratat de psihiatrie, ceea ce ieșea din sfera mea de interes. Dacă ar fi fost doar astfel de cunoștințe, nici n-aș fi avut de ce-o citi. Dar Ion Vianu e un gânditor experimentat, dă informațiile necesare și unui neofit și nu mai mult decât se dovedește necesar. Odată observată această strategie de abordare, în fond, nu cred că nici autorul nu era interesat să aibă un public cititor format exclusiv din fani ai psihiatriei, m-am concentrat asupra adevăratului scop al cărții, cel memorialistic și anume cum vede lumea un psihiatru.

Am remarcat cu plăcere că nu este nici un fragmentarist (consemnând intuiții, idei, cazuri disparate), nici un prizonier al fluxului gândirii (punând de-a valma diverse din timpuri și spații distincte), în genere caută să se țină de reperele cronologice ori logice (atunci când creează anumite capitole ilustrative pentru teorii). Cartea ne vorbește despre înțelegerea lumii din perspectiva psihiatrului, făcând însă trimitere adesea și la zona biograficului, la limbaj și chiar la politică. Cumva aceste domenii devin aici subordonate celui despre psihiatrie, așa că voi vorbi despre ele cam pe fugă.

Biografie

Ion Vianu este fiul marelui critic Tudor Vianu. Amănuntul nu ar fi fost de precizat dacă nu ar fi fost o judecată a acestui tată faimos care, după ce a vizitat un ospiciu din Sibiu, a exclamat că nebunii ”sunt de fapt martirii umanității”(2). Propoziția a avut efect peste ani și fiul său a decis să se facă psihiatru, meserie în care debutează în 1963 la spitalul Al. Obreja din București, numit pe atunci Spitalul Central. După 1977 reușește să ajungă în Elveția – nu se dau însă prea multe amănunte de cum s-a întâmplat asta – unde se angajează pe un post similar. A avut și un cabinet particular, a participat și la diferite cercuri, mai interesant pare cel de maieutică, în fine o viață interesantă, destul de diversă.

Limbajul

Este, în genere, cel folosit de un om cultivat, trecut prin filosofie (Paul Ricoeur – Temps et recit, Michel Foucault – Histoire de la folie, Jeanne Hersche – L’étonnement philosophique, Gianni Vatimo – Gândirea slabă), prin religie (Michel Hulin – La mystique sauvage), prin artă (Gherasim Luca, Charles Bukovski, Doina Jela). Puținele cuvinte de specialitate care apar rareori în text sunt explicate concis: iredentism (refuzul de a se preda al bolnavului), acting out (trecerea la acțiune), starea de burnout (creșterea competenței ce aduce o implicită scădere a eficacității), borderline (tulburări profunde de caracter).

Politica

A avut o perioadă un rol important în viața acestui autor. Și-a schimbat locul profesiei sale, din România în Elveția datorită regimului comunist. Poate în alte cărți Ion Vianu a fost mai aspru cu acest regim, aici însă timpul și-a estompat stridențele (poate și subiectul nu mai e chiar așa de actualitate), în fine, a fost lăsat loc doar pentru o sumă de reflecții și de mențiuni rapide. Astfel, Ion Vianu consideră că, în prima fază, comunismul fiind foarte brutal și direct, n-a fost interesat de represiunea psihologică, în timp ce, în perioada ceaușistă care simula deschiderea spre Occident, au înflorit, în fapt, coloniile penitenciare prin apariția unor aziluri macabre la Bălăceanca, Cula, Poroschia, Cervenia(3). Ne spune despre doctori colaboratori, de pildă Marin Stancu care obișnuia să-i transforme pe deținuții politici cu ajutorul medicamentului Haldol ”în statui neuroleptice rigide și apatice”(4).
Adevărata miză a cărții aflate la limita dintre eseu și memorialistică (aici capitolele sunt inegale, unele sunt simple gânduri, altele au o consistență și o profunzime remarcabile) constă în poziționarea psihiatriei ca un mod altermnativ de a vedea lumea. Aici se pot distinge două sfere demne de interes: pe de-o parte, reflecțiile despre psihiatrie, pe de alta, exemplele de pacienți, acestea din urmă, cred, mereu interesante prin ineditul lor.

Reflectii despre psihiatru

Trecând rapid printre reflecții, aflăm că un psihiatru va avea întotdeauna o problemă când semnează biletul de externare al unui bolnav psihic. Fie nu-i permite să iasă și medicul devine un temnicier permanent, fie îl lasă să iasă, dar trebuie să-și asume un mic risc de recidivă. Pot însă apărea în libertate probleme foarte grave, cum i s-a întâmplat unui psihiatru care a eliberat un pacient melancolic delirant și acesta s-a dus și și-a omorât familia(5).
Autorul propune și explică mai multe tipuri posibile de psihiatri, artiștii (caută frumusețea în delirul bolnavului), administratorii (încearcă să-i dea un cadru sistematic delirului), gânditorul (caută semnificațiile ascunse ori de dincolo ale delirului), clinicianul (percepe în primul rând partea medicală a actului terapeutic). În altă parte, ni se vorbește despre 3 tipuri de psihiatri (cărora li se consacră câte un capitol), psihiatrul nevrotic (care se gândește la consecințele viitoare ale acțiunii curative de acum) , cel psihotic (care se lasă antrenat în delir) și cel psihopat (care caută cu orice preț să elimine delirul).

În orice caz, un psihiatru îmbină adesea în practica medicală câte ceva din aceste tipuri, Ion Vianu consideră că regula de aur a psihiatriei este tăcerea și lăsarea pacientului să-și construiască propriile explicații asupra problemelor sale mintale. Dar nu întotdeauna trebuie să rămână în liniște, de aceea este făcută asemănarea psihiatrului cu un portar la fotbal. Acesta nu face nimic o mulțime de minute, dar ajunge la un moment dat să fie vedeta stadionului. Așa e necesară la un moment dat și intervenția energică a psihiatrului.

Simptomul ușor ascunde leopardul

O problemă foarte delicată este selectarea potrivită a terapiei de către psihiatru. Uneori un simptom ușor de îndepărtat ascunde ceva mult mai grav. Autorul ne spune de cazul unui fumător compulsiv cu care a făcut minunea de a-l convinge să se lase de fumat după numai o ședință terapeutică. Câțiva ani mai târziu, când l-a reîntâlnit, tipul făcuse pușcărie pentru violențe grave în familie. Fumatul îl îmblânzise odinioară, dar acum devenise o brută.

Sinele inflamat ori dezumflat

Una dintre temele dezbătute adesea în carte pleacă de la constatarea realizată de C. Jung că sinele adesea ajunge în inflație, în exagerare (tinzând spre delir) sau în deflație, în chircire (și tinde spre melancolie). Uneori în familie poate exista un delir comun, cel care suferă o cădere psihică, o chircire e resuscitat de partenerul care-i propune un sine inflaționist comun, adică un delir (6).

Delirul

Fiind așa des întâlnit în practica psihiatrică, delirul va fi remanent și în cartea de față. Astfel aflăm că nu trebuie să-i fie extirpat delirul complet pacientului, ci doar să-i fie ameliorată starea de suferință și să fie adus în stare de a se împăca mai ușor cu viața. O îndepărtare bruscă a delirului îl va aduce pe pacient în fața unei realități angoasante, în care și-ar contempla eul fărâmițe. Delirul este ”o epopee privată”(7) cu tot felul de aventuri imaginare ale pacientului. Un delirant își pierde de obicei coerența gândirii și acest lucru se vede fie prin lipsa relației dintre cauză și efect, fie prin salata de cuvinte, respectiv apariția unui limbaj neinteligibil(8). De altfel, Ion Vianu constată că multe lucruri sunt făcute irațional și de către oamenii normali (de pildă, o cerere inopinată de căsătorie). Diferența este că pentru delirant între ce crede și ce există nu e nicio diferență: ”ca și cum devine este” (9).

Portofoliul de cazuri

Înainte de toate însă țin să îmi exprim oarece nemulțumiri că au fost menționate cazurile prea telegrafic, prea puțin ca să aibă șansa să devină o poveste. Acesta e riscul teoreticianului să transforme narațiunile în simple exemple.
O pacientă Margareta își ținea tot timpul în echilibru o pernă pe cap.
Altă pacientă, Raphaëlle, pare posedată de demon și nu poate accepta că a făcut urât.
Un funcționar român, revenit după o misiune în străinătate, are senzația că, în țară, este înconjurat de o armată de umbre. (hm, la asta am un déjà-vu).
Altul repetă mereu această propoziție ”nu e pace în lume” (semnalând cumva lipsa liniștii și în univers și în sufletul său).
O pacientă are senzația că toți îi fac semne nerușinate.
Alta că e un cadavru ambulant și că are toate organele putrezite.
Unul avea fobia străzilor, mergea pe un singur traseu.
Alta, o anume Zoe, o brunetă năsoasă și eczematică se visează cea mai frumoasă femeie din lume, blondă și cu nasul mic. Ten mătăsos, evident. Suferea de dismorfofobie, se simțea urâtă și diformă.
Un tânăr ce a dormit cu maică-sa până la 18 ani în pat, ajunge un pictor care mâzgălește linii de poligraf într-un chip automatizat.
Poate cel mai periculos delir mi s-a părut cel al unei femei care se temea să meargă în cimitir fiindcă ar fi putut s-o asalteze spermatozoizii cadavrelor și ar fi dat naștere astfel unui zombi. Ulterior nu mai ieșea nicăieri fiindcă aceste celule fecundatoare își putea face apariția de oriunde.

Aceasta e cartea, sunt multe alte lucruri interesante, idei, cazuri, trimiteri spre filosofie, uneori într-un stil memorabil, alteori mai puțin desăvârșit, dar în fine, avem de-a face cu o carte importantă a memorialisticii românești și cu o perspectivă greu de găsit în peisajul cultural românesc. Bucurându-mă de o astfel de întâlnire intelectuală, consider că este o carte care face toți banii.

Bibliografie
1.Ion Vianu, Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru, ed. Polirom, București, 2018.
2.Ibidem, p. 90.
3.Ibidem, p. 16.
4.Ibidem, p. 30.
5.Ibidem, p. 17
6.Ibidem, p. 164
7.Ibidem, p. 60
8.Ibidem, p. 94
9.Ibidem, p. 176

Gabriel Mirea

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*