O carte, un verdict?

admin/ February 20, 2019/ Uncategorized/ 0 comments

A vorbi despre o carte înseamnă oare a da imediat un verdict? Sari direct în laudă sau în negare ori mai degrabă procedezi precum cei de la marketing care-ți vor vorbi despre ajunsurile și neajunsurile mărfii îndelung, dar fără să mai zică și preţul, adică exact informaţia pe care o așteptai.

Azi voi opta pentru un verdict inițial imediat – nu aș mai reciti o carte scrisă în această manieră de autorul Iulian Bocai. Să vedeți de ce? Stilul naratorial e unul fluvial, uneori naratorul uită că frazele au nevoie și ele sărăcuțele de un capăt. Apoi subiectul este, de fapt, o biografie mascată a băiețelului Priță Barsacu, cu câteva întâmplări de la diferite vârste ale copilăriei. Există o mulțime de pagini care nu au o legătură clară cu linia de acțiune a protagonistului, o ființă, de altfel, fără identitate precisă, mânat mai degrabă fie de voința naratorului, fie de a diferitelor personaje adulte sau mai mari din anturaj (părinți, rude, colegi).

Sună supărător și cele câteva neologisme care nu se potrivesc cadrului rural ales: directețe, dinamica adversității, brevitate, ovoid, reniform, adultețe. Acestea sunt adesea alăturate unor cuvinte deformate (semeteu, veceu, Vilem von Humbol) sau unor regionalisme ( nean-tu, a căpăci, bohemot, batacii școlii, a sparge muia), întregul având ceva supărător, confuz. Sunt multe fraze fără consistență, simple frazeologii de umplutură. Există apoi parțiale liste care ar fi putut lipsi fără nicio consecință narativă (la p. 23 sunt furnizate toate sinonimele pentru nebun într-o singură frază: ”damblagii, dilii, zăluzi, zărghiți, bolânzi, zăltați”, iar la p. 43 cu ocazia contemplării unor cuiburi de nevăstuică se furnizează o listă destul de lungă de superstiții inutile în context: ”dacă te calcă cineva pe picioare, îți moare cineva din familie”, ”dacă îți mănânci placenta la naștere, devii strigoi”, etc.)

Din aceeași categorie inutilă găsim o serie de mici relatări despre alte personaje (despre mama nebună, despre fratele Marian jr. și bețiile sale, despre milițianul corupt Vicu și cum a luat-o cândva pe cocoașă, despre familia Median a cărui fată, Stanca, mai bine creionată, e prietenă cu Priță). De altfel și autorul recunoaște că a apelat la episoade de umplutură cu jumătate de gură: ”această poveste deși parțial oblică” (p.129). Uf și constat că sunt o mulțime de oblice în textul său. De altfel, în afara protagonistului Priță, celelalte personaje sunt greu spre imposibil de reținut, fie sunt doar amintite ca obstacole ori auxilii ale sale, fie sunt evocate printr-o întâmplare scurtissimă, apoi își pierd orice rol.

Cartea are, fără îndoială, și câteva merite. În primul rând, poate fi răbdată la lectură până la capăt, ce e drept, nici scrierea nu e cine știe ce, spre 140 de pagini și nici măcar nu-și propune să fie altceva decât ”bildungsnovella” (hm, subtitlul prețios al autorului). Dacă vom folosi această etichetă de nuvelă, atunci avem de-a face cu o narațiune lungă de acest tip, cu un singur fir narativ, fragmentat în funcție de polii biografici ai lui Priță (naștere, vârsta de 3 sau 6 ani, clasa a doua, clasa a treia, clasa a cincea). Este o scriere cumva rotundă, începutul e aidoma unei incantații a finalului. Mai mult, finalul dă o notă specială evenimentelor evocate și trimite spre reinterpretarea lor într-o cheie simbolică.
Scrierea este preponderent narativă, dar există și scene în care dialogul însuflețește acea lume (de pildă, laudele sexuale imaginare ale băieților de la școală sau evocarea durei profesoare de rusă Veta: ”dacă te bătuse, îi păstrai o amintire caldă”, p. 57).

Cum arată acest Priță, așa cum reiese din narația preponderentă? Stă pe strada Bricegarilor, a sărăcanilor, are o mamă nebună Filoana și un tată bețiv, Marian Sr. și doi frați, Marian jr. bătăuș și hoț și Stancu, fără profil. E pasionat de biologie, când e pus să realizeze un insectar îl îmbunătățește prin alăturarea unor recipiente cu animăluțe în spirt. Are o prietenă fidelă Stanca, ce-l urmează orbește la capturat de gângănii, dovedind pentru el ”o dragoste de analfabetă”. Ajunge favoritul unor femei dure (mătușa Gica, profesoara de rusă Veta), îi place să citească (autori chinezi sau români – Eusebiu Camilar), se înhăitează cu băieți de aceeași vârstă pentru năzdrăvănii – la furat de lubenițe, la dat în tiribombe, la pescuit cu plasele interzise.

Poate cea mai frumoasă secvență a cărții este dată de povestirea imaginară a Filonei despre cum l-a născut pe Priță, transformându-l într-un personaj de legendă – cerurile sunt deschise, puful de plopi îi orbește pe oameni, satul, ograda sunt inundate cu apa amniotică. Păcat că aspectul fabulos nu e decât o nălucire de-o clipă narativă, în rest narațiunea are câteva momente de interes și multe de nesemnificativ.

Ca în atâtea alte cărți ale literaturii române, avem din nou un subiect rural, în care accentul e pus pe trăire și peripeție, iar nu pe introspecție și hm, formare (bildungs!). Este promovată ideea că întreaga comunitate este un formator al unui tânăr, fiecare luminând o altă parte a existenței. Acest lucru, deși este în parte adevărat, nu-l face însă pe un om să se individualizeze, ci îi dă cheile de integrare în societate. Pentru a deveni o existență semnificativă e nevoie de un specialist, ori tocmai asta îi lipsește lui Priță, prizonier într-o lume de alcoolici, de violenți și de abrutizați.

Gabriel Mirea

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*