Nu-mi plac cărţile de groază

admin/ February 20, 2019/ Recenzii/ 0 comments

Nu mi se par verosimile, au un fantastic imperfect și este căutată cu dinadinsul perspectiva malefică ori letală a imponderabilelor lumii. Până la urmă însă, dacă privim natura intrinsecă a acestor personaje ”rele”, constatăm prezenţa lor în toposurile populare, astfel încât cărţile horror își pierd principala lor miză – ființa malefică originală. Astfel de tipărituri mizează mai degrabă pe povestea cu intensități de spaimă și mă simt inconfortabil tocmai din cauza ridicărilor bruște și nemotivate de tensiune.

De altfel, care sunt ingredientele unei povești horror consistente? O brumă de știință care de fapt nu explică decât vag lucrurile, o sumedenie de inocenți – colaterali de sacrificat, dar cu nume, profesii, vise ce vor fi retezate – una sau mai multe făpturi spăimoase de sorginte populară (strigoi, vârcolaci, monștri), evoluționistă (mutanți, alieni) sau experimentală (hibrizi), cu preferințe integral sau parțial canibale (uneori îngurgitează doar sângele, un anume fluid, ochii, inima, etc.), în fine, este necesară și o serie de circumstanțe favorabile evoluției lor ascendente. O astfel de rețetă narativă cu ingredientele amintite: știiință * colaterali * făpturi de spaimă * circumstanțe favorabile nu poate fi evitată în nicio carte care își propune formula horror. Prin urmare, o vom găsi și în cartea lui Teodoru Stemate ”Licantropie” funcționând din plin.

Știința

Există un dr. Mușat, fost șef de promoție, care posedă un laborator ”simandicos”, bine utilat în casă. Un țăran, Gheorghe Apostu, are o crescătorie mare de porci mai curată și mai bine întreținută decât multe gospodării locale. Polițistul Marin Matei e un om supracalificat (absolvent de academie navală, student la filosofie, sublocotenent la vânători de munte), iar comisarul Iulian este inteligent și performant (vorbește fluent franceză, engleză și spaniolă). Într-un perimetru restrâns, comuna Zolonta de 4.000 de suflete, găsim o concentrare prea mare de supercreiere care vor încerca să înțeleagă faptele trecându-ne în manieră julesverniană prin tot felul de ipoteze. Alte personaje dau o coloratură folclorică acelorași întâmplări, sunt oameni fără multă carte, ce profesează convingeri din bătrâni sau teorii subterane – de factură tracologică (cizmarul Vâlcu, primarul Vasile Varga, vânătorul Turcu).

Colateralii

Cartea are o povestire de tip intro în care se prezintă dispariția inexplicabilă a doi adolescenți, apoi urmează povestea propriu-zisă, o alternanță de ucideri și transformări, de identități schimbate inopinant și de victime atacate pe la punctele lor slabe, în sfârșit există ca epilog o formă de reflectare televizată, impersonală și strâmbă asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în așezarea Zolonta. Cartea se termină într-un fel de apoteoză în negativ, dar nu înseamnă că lucrurile vor fi mai bune în viitor. Ca și în alte părți ale romanului, amenințarea sugerată rămâne la fel de vie.

Ființa malefică

Ca în orice poveste horror respectabilă, ființa malefică nu poate fi percepută, hm, vizualizată, decât câteva momente. Are posibilități dincolo de cele umane – viteză superioară, forță herculeană, un ancentralism instinctual. Cum arată? Are ceva dintr-un lup, dar și dintr-un tigru și un miros specific de boschetar. Sau nu, cartea trebuie citită pentru că fiecare nou lector va percepe făptura malefică în felul său (însă ceva din aspectul acestei ființe este conturat și de titlul ”Licantropie”). În orice caz, este o entitate care are nevoie de diverse trupuri, cumva se poate duplica prin atingere, rănire, sânge și, în plus, are o autoritate inexplicabilă asupra câinilor. Ca orice ființă de groază are o natură hibridă și naratorul încearcă s-o încadreze într-o posibilă tipologie biologică.

Multe aspecte sunt însă lăsate în ceață: de ce unele victime se contaminează rapid, în timp ce altele au timp să încerce diferite tratamente paleative; de ce făpturile de spaimă ajung într-o singură noapte să metamorfozeze întreaga comunitate după ce un an aproape abia se manifestaseră (oricum, e clară modificarea ritmului temporal narativ la viteze superioare în finalul romanului); de ce făptura spăimoasă trăiește într-o peșteră nedescoperită și ce e cu regele și regina unei asemenea specii? Nu e foarte clar și ce reminiscențe pot fi stabilite între daci, oamenii pădurii, sălbatici și ființele de spaimă? Sunt aspecte de realitate care sunt fie sugerate, fie amintite în treacăt, fie lăsate doar în domeniul ipotezelor științifice. Ceea ce înseamnă că nu au un rol narativ bine definit și, în consecință, puteau lipsi.

Circumstanțele favorabile

Putem vorbi de două planuri paralele ale romanului, unul diurn în care agentul Matei și ajutoarele sale fac deducții, cercetează, încearcă să izoleze și să imobilizeze și unul nocturn cu două componente: pe de-o parte, unul care cuprinde obscurul beției la care se recurge ca panaceu pentru orice neplăcere suferită, pe de alta ființa letală cu toată armata ei de zombi ready-to-go.

Aspecte narative

Romanul e cumințel ca scriere, are o singură apă narativă, dacă n-ar fi fost lungimea sa l-aș fi considerat mai degrabă o nuvelă. Acțiunea se contruiește în trepte, din aproape în aproape, iar când apare harta generală se poate constata că desenul e parțial voalat. Între paginile cărții există o explicație științifică prea lungă despre hibrizi biologici periculoși (ligru, tigon, denira, darcheta, casaveta), un pomelnic care putea fi mult redus, dar în rest scrierea e bine dozată, cu un accent special pe registrul dialogic. Naratorul insistă, aproape cinematografic, pe faptele greu de elucidat cu prim-planuri ori cu diferite forme de stop-cadru. Aceste tehnici favorizând privirea narativă de aproape dovedesc însă o anume limitare. Personajele trăiesc mai mult în focalizări de-o clipă. Își spun povestea ori oful și reintră în neantul anonimatului. La nivel general există senzația unui sat de existențe anoste, cu oameni ce-și stropesc din belșug nefericirea ori proiectele prea îndrăznețe cu țuică, bere, vin, votcă. E un contrast vădit în raport cu superpregătirea lor profesională. Mai bine realizată părea o vreme povestea de iubire cu caracter clandestin dintre profesoara romă Adelita și șeful de post Matei, dar curând și aceasta se estompează din cauza ființelor de spaimă ori a lungilor anchete-banchete.

Cotidianul nostru horror

Cartea are un mister bine dozat, evocă perioada postrevoluționară convingător (accesarea de fonduri europene, apariția primelor autoturisme de calitate), limbajul are o anume coloratură locală (dar care se estompează prea repede covârșită de tehnicisme geologice, dar și cu o reușită amuzantă – copiii se amenințau așa: ”Îți trag două roci vulcanice-n cap de-ți dă toată pânza freatică pe nas!”). În fine, e un roman care m-a făcut să nu mai văd genul horror ca un drac așa de negru. Este în mod clar un roman aproape la fel de bine scris ca ”Dracula ” lui Bram Stoker, să zicem, și ar putea ajunge un excelent scenariu de film. Subiectul său de groază nu ar fi din păcate mult diferit de realitatea noastră de fiecare zi.

Gabriel Mirea

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*