Forță, culoare, strălucire

admin/ February 20, 2019/ Recenzii/ 0 comments

“Înaltă, zveltă, oacheșă, cu sânii explodând sub bluzele prea strânse și părul bogat care îi îmbrățișa fundul arcuit, Lacrima era o apariție… Îi plăcea la nebunie să se joace cu bărbații de care era înconjurată aproape tot timpul, să-i surprindă vrăjiți de formele ei voluptuoase, să le fixeze privirea și să-i întrebe cu un surâs ștrengăresc în colțul gurii:《Placiol tut so dikhes?》… (Îți place ce vezi?)”
… Așa ne poartă și ne seduce Teodor Hossu-Longin în noua lui carte “13, cu noroc. Crima și alte povestiri”. Cum spuneam și despre “Mortua Est” – știam că prietenul meu este extrem de talentat, dar e mereu surprinzător!
Găsim aici o galerie memorabilă de figuri pe care le întâlnim peste tot în societatea românească de azi, toți îi cunoaștem, dar puțini dintre noi i-ar putea aduce pe scenă cu atât de mult farmec. Cartea se citește pe nerăsuflate și la finalul fiecărei povestiri îți pare rău că s-a terminat.
Descrierea fiecărui personaj se îmbină armonios cu derularea gândurilor care îi trec prin minte, amintirile despre alte vremuri cu percepții și comentarii despre ce trăim acum. Din replici spumoase și întâmplări tipice pentru anumite categorii sociale se derulează în fața ochilor noștri mentalități, obiceiuri și metehne pe care autorul nu le judecă în mod direct, nu le califică drept rele sau bune, dar finalul – neașteptat – al fiecărei povestiri le dă o valoare de pildă.
Narațiunea are forță, culoare, strălucire, ca un șuvoi proaspăt care țâșneste cu putere din munte și te duce repede spre mare unde rămâi uimit de ce ai văzut și ai ințeles și vrei să te prindă în vârtejul lui încă un torent, încă o povestire…
Tudor surprinde cu o rară ușurință limbajul fiecărui grup social despre care scrie (o “amintire” din armată: “… ce-i aicea, stațiune de tratament, băi cu namol și mofete? Aici suntem la aplicații, adică e ca la război, nu se îmbolnăvește nimeni fără acordul meu. Și eu n-am chef acum de fițele voastre de domnișoare de pension… Înapoi la tranșee, că vă ia mama dracului!”). Observă cu un acut spirit critic toate nuanțele vizibile sau mai puțin vizibile ale personalității și gândirii fiecăruia: de la jurnaliști bucureșteni la proprietari de bodegă dintr-un sat, de la scriitori la tineri debusolați, de la taximetriști la copii visători, de la aurari la proprietari de vile din Cotroceni, de la medici la militari, de la prostituate la femei care muncesc din greu să-și țină în viață bărbații abrutizați de necazuri și alcool… Tehnica e impecabilă – nici nu îți dai seama cum te poartă dialogul spre poezie și poezia înapoi spre dialog, atât de blând și de subtil sunt împletite, cum spune în “Ștefana” – “miroase frumos… a sărbători, a bucurie, a viață”… Totul e autentic, viu, nimic forțat, nimic artificial. Sunt ca niste felii de viață rupte cu poftă dintr-o pâine aburindă, cu coaja groasă și miezul gustos…
Intriga, deznodământul fiecărei povestiri sunt de roman polițist – neașteptate, inteligente, cu umor și finețe psihologică, fără prejudecăți (precum titlul și coperta, foarte bine alese). Trăirile descrise – fie vesele, fie mai puțin fericite – au darul să ne pună pe gânduri, să ne facă să ne punem întrebări esențiale: ce se poate întâmpla daca îți crești copilul într-un anumit fel, ce se poate întâmpla dacă nu ai nicio ambiție în viață sau dacă ai prea multe, dacă vrei să parvii cu orice preț – excelent finalul povestirii “Pomana” -, dacă te sacrifici pentru cineva care nu apreciază (“Ștefana”), dacă nu ești sincer cu tine însuți și nu îți alegi meseria potrivită, dar ești atât de violent cu microbiștii echipei adverse încât îi crăpi capul unuia dintre ei – impresionantă povestirea “Părintele”. Totul e descris atât de viu încât mi-a parut ca umblu cu “camera ascunsă” prin mintea și inima fiecărei ființe întâlnite aici, ființe întregi, nu schițe, nu crochiuri, nu caricaturi, ci oameni cu toate atributele lor.
E o carte despre români, despre o societate fără direcție, încă plină de inventivitate (uneori dusă la extrem) și umor, cu oameni cu bani mulți, puțini sau fără bani, cu parveniți și cu oameni educați, ca o oglindă, ca o privire limpede care ne spune că există sărăcie, durere, obtuzitate, violență, cinism, alb, negru, nenumărate nuanțe de gri, dar există încă veselia, umorul, culoarea, forța de a rezista, de a o lua de la capăt, de a ne trezi și a ne face cafeaua fiecărei dimineți, de a simți aburul savuros în răcoarea zorilor pentru ca încă “miroase frumos, a migdale, a ciocolată, a alune prăjite… a bucurie, a viață”, încă există artă, poezie, curaj… existăm noi… deși… “cum să vă spun, e complicat”…

Barbara-Elena Pitut

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*