“Vreau să scriu doar de drag”

admin/ December 10, 2018/ Interviuri/ 0 comments

Ovidiu Vitan (născut în 1967) este redactor la revista Biz. În trecut a mai lucrat la Ziarul Financiar, Cotidianul, Editura Fundației Pro sau ca traducător pentru Netflix. A publicat povestiri SF în anii ‘90 în revista și almanahul Anticipația, revista String și altele. În ultimii ani i-au apărut la Editura Pavcon trei volume de povestiri, iar anul acesta, un roman SF la aceeași editură și texte în antologiile Clubului Antares din Brașov și a Centrului String din București.

Scriitorul de SF trebuie să umble cu capul în nori?

Nu. Este în interesul său și al cititorilor să fie cu capul cel puțin în stratosferă! Scriitorul de SF trebuie să viseze cât mai sus, preferabil chiar dincolo de stratosferă, dincolo de stele, dincolo de dincolo. Dealtfel, când reușește să ajungă dincolo de dincolo, atunci se petrece cu adevărat “vertijul intelectual” atât de des invocat. Pe de altă parte, scriitorului de SF lucrul acesta îi iese și mai bine atunci când rămâne cu picioarele pe pământ. În sensul că dă viață unei lumi cu atât mai verosimile, mai funcționale cu cât bazele ei sunt mai reale, cititorul le simte, recunoaște situația, se identifică cu personajul, cu dilema acestuia.
Însă nu cred că scriitorul trebuie să se implice neapărat în viața cetății; dacă îl obligăm să facă asta, ajungem la situația din perioada comunistă, când artiștii erau forțați să creeze numai despre “realizărili mărețe” și sub nicio formă subversiva artă pentru artă. Fără îndoială, din nefericire vine din când în când un moment în care se impune ca artiștii, inclusiv scriitorii, să ia atitudine, prin operă sau nu. Scriitorul e om și dacă omul nu ia atitudine azi, e posibil că mâine scriitorul să nu mai aibă voie să scrie.

E distanță mare de la jurnalism la literatura SF?

Și jurnalismul se face din pasiune, ca și SF-ul. Și jurnalismul e plătit mai puțin decât ar trebui, ca și SF-ul. Autorul de SF își ia inspirația din aproape orice, așa cum jurnalistul găsește o știre în orice. Și când iubitorul de SF își găsește inspirația într-o știre din viață reală, o poate aborda și, dacă are inspirație să o exploateze bine, e posibil chiar să reușească să propună o viziune, un indiciu, un avantaj cu privire la știrea de mâine.

În această epocă a vitezei, în care toată lumea se plânge de lipsa de timp, cum împaci serviciul cu scrisul, cu cititul, cu alte activități culturale și sociale?

Scrisul în sine e asuprit de programul de lucru, de obligațiile de peste zi, de toate celelalte lucruri care au de altfel rostul lor, însă care se luptă aprig unele cu altele și, mai întotdeauna, câștigă în fața pasiunii. Personal, găsesc mult mai puțin timp de scris decât aș vrea. Dar mă refer aici doar la actul de a apăsa tastele pentru a așterne cuvintele, deoarece scrisul se face mai întâi în minte; rotițele se învârt tot timpul. Când lansezi o sondă către Marte, decolarea în sine durează puțin; în spatele ei însă stau ani și ani de muncă grea, de raționamente, de calcule, de încercări terminate prost dar care șlefuiesc drumul bun, rezultatul corect. Tot așa la scris, chiar dacă astrele se aliniază și găsesc o oră să mai pun câteva cărămizi la zidul pe care îmi doresc, uneori chiar tânjesc să-l ridic, îmi spun că era și mai bine dacă aveam timp și inspirație să scriu o zi întreagă; însă, în realitate, până să scriu efectiv, zile întregi am modelat bine în minte argila, am tăiat materialul în exces, i-am dat formă, poate a mai crăpat, am aruncat-o și am luat alta, apoi am luat totul de la capăt și am băgat cărămida brută la cuptorul viselor, pentru a o putea insera ulterior în zid. Văzută așa problema, câteva zile și o oră de scris nu sună rău deloc.

Există vreun motiv pentru care trebuie să luăm în serios scriitorii de SF din România?

Să ne gândim așa: dacă Marin Preda, de pildă ca să fenteze cenzura comunistă, ar fi scris un roman despre o invazie extraterestră văzută prin ochii unor săteni, invazie care le distruge modul de viață și le pervertește tradițiile, nu ar fi fost un roman bun? Ar fi deranjat pe cineva că autorul e român sau că genul e SF? Literatura excelentă răzbește de cele mai multe ori, chiar dacă SF-ul e marginalizat de mainstream, din motive justificate de multe ori, nefondate de destule alte ori. Nu trebuie să ne limităm din cauza prejudecăților. Există scriitori români de SF foarte buni și nu trebuie decât să-i descoperim citindu-le cărțile.

Crezi că va exista vreodată un blockbuster realizat după un scenariu inspirat dintr-un SF românesc?

În viitorul apropiat, sigur nu, dar problema nu e cu SF-ul românesc, ci cu filmul românesc. Cinematografia autohtonă, cel puțin și mai ales contemporană, cu toate realizările ei, pe care le aplaud întotdeauna, pare cumva la început, stângace, nedezmeticită și terorizată de ideea că nu va plăcea criticilor. Or, dacă abia se descurcă să transpună în imagini opere ale literaturii mainstream (“Moromeții 2” e slab, după extraordinarul “Dumnezeu s-a născut în exil” încă nu s-a făcut film), ce să mai vorbim să dea viață poveștilor cu nave spațiale, mers în timp, rase extraterestre, universuri cu alte legi ale fizicii! Închipuie-ți “Star Wars” făcut de români: Luke mâncând ciorbă într-o bucătărie tristă de pe Tatooine, Han Solo urcând într-o Dacie 1300 poreclită spiritual Zambilica Mileniului (că nu avem bani de nave cosmice și oricum refuzăm superiori spectaculosul), Vader și amiralul Motti, pasămite fost securist, fumând un sfert de oră pentru ca recenzia ulterioară a filmului să arate puterea expresivă a tăcerii în defavoarea facilelor scene de acțiune, Luke și Leia având o relație incestuoasă explicită, genul care înflăcărează spiritul creativ al atâtor cineaști de-ai noștri!
Într-o bună zi însă, atunci când cinematografia românească va începe să facă filme pentru spectatori și nu exclusiv pentru critici, când în filmul autohton își va găsi loc entertainmentul (nu în locul, ci în completarea peliculelor de artă sau care ridică probleme etice și sociale pentru care marele public nu vrea să dea sute de lei la o ieșire la cinema), cineaștii vor descoperi în literatura noastră SF o mare bogăție de idei pentru producții care să aducă spectatori la cinematograf, încasări și, de ce nu, statutul de cult unor filme. Când va veni oare ziua în care românul va căuta febril Cântecul_Libelungilor.2018.HC.HDRip.XviD.AC3-EVO (după povestirea lui Mihail Grămescu) sau episodul Abația.S03E05.720p.WEB.H264 (după romanul lui Dan Doboș)?

Așa-zisul “stat paralel” poate fi o sursă de inspirație pentru un roman sau o nuvelă SF?

Este deja sursă de inspirație. O să menționez, să mă ierți, chiar povestirea mea “Legea arestării universale”, de pe site-ul Colectiasf.ro, care exact asta tratează: ce s-ar întâmpla dacă DNA-ul din toate statele paralele ar înfăptui marea unire cuantică și și-ar coaliza forțele și experiența infinită pentru a elimina corupția dintr-un singur stat? În definitiv, “statul paralel” semnifică împotrivirea la dictatură, la tiranie, care este un filon, nesecat și nesecabil vreodată, de inspirație.

Cât de oportun este proiectul “Cu cartea prin liceu” și ce crezi că ar mai trebui făcut și de către cine pentru ca tânăra generație să citească mai mult?

Cred că orice inițiativă care stimulează dragostea pentru citit în rândul adolescenților este extrem de binevenită. În situația în care ne aflăm, de întoarcere abruptă și brutală a interesului dinspre cartea tipărită către mediul digital, mult mai seducător, de venituri mici care nu permit și nicidecum nu îndeamnă la achiziția de carte, întoarcerea adolescenților spre lectură este chiar o datorie. Nu este vina tinerilor că nu citesc, ei doar reacționează la mediu, iar acest mediu (computer, tabletă, telefon, YouTube, Facebook, aplicații etc.) le vorbește pe limba lor. Poate cărțile nu le vorbesc, la o primă vedere, pe limba lor, poate par învechite, obligatorii, lipsite de interes și glam, nu sunt fancy sau trendy. În cadrul proiectului “Cu cartea prin liceu”, autorii încearcă să găsească o cale neformală, nerigidă, prietenoasă de a le trezi liceenilor interesul pentru lumile minunate care se ascund în spatele copertelor de carte.

Ce înseamnă să fii scriitor în România zilelor noastre?

Îți pot răspunde din ceea ce văd la scriitorii pe care îi citesc, văd sau cunosc: să fii scriitor este în sine, și a fost întotdeauna, o pasiune, o chemare, ca să nu mai vorbim de faptul că este și o cale de evadare. O cale personală în primul rând, iar după ce evadezi din lagărul realității, indiferent că aceasta e cenușie și tristă sau numai plictisitoare și repetitivă steril, îți dorești ca și alții să poată scăpa de acolo, iar portița pe care le-o deschizi pentru a evada are forma unei cărți.
Să fii scriitor însă poate fi, și este de dorit să fie, o meserie, o cale de câștig financiar. Dar, deși “poate și este de dorit”, în realitate, în România zilelor noastre, știm bine că nu este. Poveștile de succes în domeniul acesta sunt doar excepții. E drept, nici în alte țări scriitorul nu trăiește din scris decât în cazuri rare. Dar, peste situația asta în definitiv firească, la noi se mai aplică un filtru, extrem de necruțător și nedrept, și anume faptul că viața anormală pe care o trăim, canalizarea energiilor către supraviețuire, către chenzina următoare, către situația politică pe care nu o putem schimba cum ar fi fost normal, adică prin vot, și nici măcar cum ar fi fost de așteptat, prin protest, toate astea nu mai îngăduie oamenilor relaxarea, cheltuiala și luxul de a fi preocupați de întrebările: oare Cărtărescu e într-adevăr de Nobel? Oare Hossu-Longin ne spune ce s-a mai întâmplat ulterior cu eroul său Mircea din “Mortua Est”? Ce a mai scris recent autorul meu preferat? Ia să scot niște bani din buzunar, că e o cheltuială infimă, ca să aflu eu însumi!

Într-o societate perfectă, deci utopică, ce ar conta mai mult pentru scriitorul Ovidiu Vitan: notorietatea sau câștigul financiar?

Sunt amândouă normale, dar nu le văd ca scopuri. Aș zice așa: când scriu (și sunt convins că și atâția alții), descopăr ceva și vreau să le ofer și celorlalți plăcerea descoperirii. Asta contează cel mai mult. Bineînțeles, câștigul financiar e un lucru bun, în fond scrisul e muncă, e efort, e timp, deci merită să fie răsplătit și în felul acesta – ba chiar banii, în societatea utopică de care vorbești, pot permite autorului să acorde mai mult timp scrisului. Dar nici notorietatea și nici câștigul financiar – chiar dacă amândouă sunt bune și de dorit – nu constituie în sine, pentru mine cel puțin, scopuri. Nu știu și nu vreau să scriu decât de drag.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*