Copiii, expații paradisului

admin/ March 23, 2018/ Recenzii/ 0 comments

Ca o neîncetată hârjoană este cartea „Inocenții”a Ioanei Pârvulescu. Vădit autobiografic, volumul are extracții din pliurile ațipite ale timpului când lumea era simplă.

„Inocenții” este articulată în capitole rânduite predilect cronologic, capitole care – introduse de un titlu scurt și un subtitlu cu verb zglobiu – comunică între ele prin informații reluate oportun și cu subtilitate, girând cursivitatea narațiunii.

Plecarea pe parcurs este dată de semnalul recunoașterii contemporane că „asta am învățat eu toată viața – că nimic nu-i deloc așa”. O colecție de pățanii care nu rămân atârnate stingher și neutru de un fundal infantil, ci cară cu sine, fiecare, un tâlc. Nu o povață îmbibată de inevitabila trufie ușoară arogată superior de un adult, ci un miez de înțeles. Acest nucleu își pierde, cu vremea, staniolul „metaforei” și ajunge să reflecte, dar cu alte culori, același crâmpei de viață.

Patru copii trăiesc peripeții care, cu vremea, devin importante, semnificative, Ioana Pârvulescu având să spună, la maturitate, că întâmplările mici de tot cresc odată cu subiecții lor, „așa cum cresc întâmplările importante alături de tot ce avem în noi”. Lumea copiilor este despărțită de cea a adulților, marcată prin dragoste și moarte. Copiii înțeleg absolut totul, în afară de dragoste.

Peripețiile au loc când în Brașov, când în Kronstadt, când în Brassó, când în Stalin și iar în Brașov, după caz. Copiii cresc într-o casă profund antropomorfizată, cum toate cele înconjurătoare – bradul cel vechi, care sângerează rășină, de pildă – au în diferite măsuri suflet și însușiri omenești. Dacă fiecare are câte-un Humulești al său, cel al Ioanei Pârvulescu are profil urban, cu Tâmpa – „un nor verde de pe cerul orașului” – ca piază bună. De fapt, și dealul ăsta, felurit colorat de anotimpuri, are singur grijă „să nu semene cu el însuși, ca o femeie cochetă”.

De altfel, nestatornicia e călăuza picilor prin viață: paradisul se redefinește iute, permanent, caleidoscopic, jocul vieții e mai pasionant decât jocul de domino, se experimentează toate visurile, culminând – logic, nu? – cu levitația, se caută cu lumânarea ca realitatea să fie conformă oricând cu născocirile infinite. Întâmplările trăite sunt tot atâtea plăcinte cu răvașe, mesaje pe care copilul le descifrează cumva, în timp ce adultul le va găsi alte sensuri.

Semnale din ce în ce mai concludente ale maturizării trimit corpul și… metafora. Primul e supus transformărilor fiziologice, dar mai cu seamă hormonale, metaforizându-se din ce în ce mai pronunțat, iar metafora face gradual drumul invers în imaginația mititeilor: „ți-am mai spus că până la o vârstă destul de înaintată nu înțelegeam metaforele, iar asta făcea ca lumea celorlalți, plină de explicații logice și banalitate, să devină, pentru mine, copleșitor de puternică și, nu de puține ori, supranaturală”, defect de percepție care a făcut scriitor din Ioana Pârvulescu; după ce, în primii ani ai copilăriei, nu înțelege nicio metaforă, ajunge treptat să cadă în extrema cealaltă, luând totul la figurat, pentru ca la maturitate să facă invers decât în copilărie, când „metaforele erau lucruri concrete. Acum transform lumea în metaforă”.

Ioana Pârvulescu stăpânește meșteșugul de a priponi cititorul. O știam din eseul „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, o confirm acum, după ce am citit acest imn al copilăriei generice. Prin stilul său simplu, degajat, autoarea face ca năzbâtii îndepărtate-n ani, puse cu delicatețe în boabele rășinii emoției, să aibă dulceața calmă a translucidului. Din loc în loc sunt plantate, orientativ, borne temporale: „… trecuseră deja șapte ani de la moartea nemuritorului (Stalin – n.n.)”, „… la un an după invadarea Cehoslovaciei” ori, cum spuneam, anul misiunii Apollo 11. Relatarea e adesea și mai cuceritoare prin umorul stenic: aselenizarea din iulie 1969 este văzută în mod adecvat la un televizor alb – negru, întrucât nici Dumnezeu nu făcuse „exces de culoare pe Lună”, iar autoarea recunoaște că a trebuit să crească pentru a se întreba „ce căuta tocmai Apollo, adică Soarele, pe Lună, iar americanii într-un televizor rusesc”, fapt admis atunci ca firesc, fiindcă „eram, cu toții, niște copii cosmici, pentru care totul e încă posibil și egal, în viață”.

Orizontul spiritual al unor minți permeabile – cum sunt, prin definiție, cele ale copiilor – este împins și mai mult în mediul cult din casă, părinții, bunicii, unchii și mătușile provocându-i constant pe năzdrăvani la jocuri de perspicacitate. Lectura e ca un traseu montan de pe care marcajele mai dispar câteodată, însă revin la țanc, aproape de instalarea sentimentului de nesiguranță, momente când, silit, o iei „de-a-n boulea”, căci „grijile vieții nu fac bine poveștilor”. Înțelegerea și indulgența sunt stimulate într-un spațiu eterogen etnic, multicultural și cu bogată istorie negustorească. Importanța cărții revine periodic: „Mintea crește, la fel ca piciorul, dar, întrucât cărțile nu-ți jucau în mână ca picioarele în ghete, nu se vedea când îți sunt prea mari și nici când îți rămân mici”, tatăl induce apetitul pentru lectură – „N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă ca tata. Cum avea un ban, cum își lua sau ne lua o carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu totul acolo, înăuntru”.

Într-o Românie damblagită de comunism, copiii fac trocuri, schimburi de timbre, citesc Pif le chien, rod ciungă și Cavit, patentează istorii cu spioni, bucuroși de consistența efemerului, fără să le pese de statisticile oficiale: în țara noastră de atunci, „Așa, în cifre, lucrurile nu dor prea tare”. E multă informație utilă, corectă, ambalată în hârtie sclipicioasă care nu mai poartă urmele lipsurilor, e suspans, e umor, toate trecute prin puterea de transfigurare a metaforelor nelămurite. Ritmul e sacadat, interzis tărăgănării, puștii sunt fericiți fără pretext, evenimentele se leagă printr-o enigmă combinatorie, se fantazează într-o bucurie. Copiii nu se mai satură de fericirile trecătoare, se hrănesc cu grăunțele gustoase ale oricărei întâmplări. Fleacul e capital, banalul e abolit cu candoare. E o „Antologie a inocenței” de care autoarea mărturisește că nu s-a despărțit niciodată.

După nenumărate pânde și ocolișuri, se ițesc ușor – ușor banii, dragostea, politica, iar cei mici sunt scuturați între repezeala de-a fi mare și încetineala de-a fi mititel. Cât despre corp, „Repari sufletul omului și i se repară și trupul. Dacă e bine trupul, se repară și umbra, singură, așa cum își revin iarba și florile când plouă. Trebuie să plouă din suflet pe trup și din trup pe umbră”. Copiii înțeleg absolut totul, în afară de dragoste, deci hotarul spre maturitate e călcat „când corpul îți intră în corp”.

Surghiuniți între șaradele cerului, „Speram, cel puțin, că Dumnezeu e opusul zarului”, și precaritatea pământului, „Pădurea e jocul de direcții cel mai înșelător, labirintul perfect!”, protagoniștii au parte, pe lângă instrucția intelectuală, și de acțiuni de cooptare într-o intrigantă societate de îndreptare a lumii, prilej pentru fundarea caracterului fără de care inteligența nu face doi bani. Asimilând virtuți precum cumpătarea, curajul, prudența și dreptatea, copiii încep îndreptarea lumii cu ei înșiși, împrumutând din nesfârșita morfologie a curiozității.

De ce povestește Ioana Pârvulescu? Pentru că „trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma”.

Amintirile sunt ca turtițele dulci care „începeau prin a fi tari ca piatra și se înmuiau odată cu trecerea zilelor”, se modelează jucăuș în ani ca plastilina.

Și ți-aș mai zice unele sau altele, dar Ioana Pârvulescu are cu siguranță altceva „despre care o să-ți povestesc mai târziu”…

Petru Ţincoca

Sursa: https://bookhub.ro/ioana-parvulescu-inocentii/

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*