“Tineretul ar putea să ne citească din curiozitate”

admin/ March 20, 2018/ Interviuri/ 0 comments

Cartea „Comunism Inc. Istorii despre o lume care a fost”, scrisă de Angelo Mitchievici & Ioan Stanomir, a fost lansată și la Tulcea în prezența prozatorului, profesorului, criticului literar și… dobrogeanului Angelo Mitchievici.

De ce Humanitas?
Pentru că Humanitas este… Humanitas. Blazonul contează.

A câta asociere cu Ioan Stanomir este și cine a pus pecetea aceasta grea și apriorică a titlului?
Este o istorie lungă pe care o voi scurta aici. Suntem vechi asociați, în sensul că prima carte în legătură cu acest subiect, „În căutarea comunismului pierdut”, a apărut acum mulți ani sub semnăturile noastre și ale lui Ion Manolescu și Paul Cernat. Într-un „ménage à quatre” iată că am rămas numai doi, noi ne-am continuat proiectele. Întâi au fost cele trei volume din „Explorări în comunismul românesc”, după care cu Ioan Stanomir am publicat, fiecare cu partea lui, „Teodoreanu reloaded”. Acum suntem în mod cert la a doua carte în care suntem numai noi doi pe copertă. Această colaborare, cimentată și de o foarte veche prietenie, va continua și cu alte proiecte, nu știu cu ce frecvență.

Pentru subiectul actualului volum era pregătit un teren din colaborările dumneavoastră anterioare?
Posibil. Toate celelalte volume, la care se adaugă, în ce mă privește, „Umbrele paradisului. Scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică”, ar putea. Nu sunt, însă, sigur. Mai degrabă, este vorba de o preocupare de o anumită longevitate, deci predilectă, care într-un anume sens prefigurează și o direcție de cercetare, ambii fiind profesori universitari. Nu e un subiect inepuizabil, ci unul în care nu s-a spus totul, sunt multe lucruri care merită scoase la suprafață. Cred că este un subiect care revine în atenție într-un context geopolitic recent, cu o Rusie expansionistă și cu un reviriment al stângii radicale, așa cum există un revival și al dreptei radicale. Vorbesc despre extremisme în Europa. Să nu spunem că e un subiect fierbinte, ci unul de actualitate.

Ați pornit „de la premisa că nici un document nu este atât de relevant ca literatura, înțelegând prin aceasta și critica literară” pentru perioada analizată, 1944 – 1964. Metatextul este important pentru că cenzura era atât de aspră?
Demersul nostru nu este, în primul rând, unul de critică literară, ci de istorie a ideilor politice. Dar aici este poate modul în care aducem o contribuție în materie de subiect, dar contextul în care este inserată o discuție despre idei politice este cel al literaturii. Literatura este baza, câmpul, aria de cercetare: într-o societate în care politicul devine fundamental – societatea comunistă este una ideocratică, unde ideologia ocupă un loc central -, aproape totul devine într-un anume sens influențat de ideile politice, contaminat, chiar.
Există metatext, iar acesta este cel al inserției ideologicului în literatură. Aș spune că am fost interesant preponderent de perioada „obsedantului deceniu”, dar nu în mod obligatoriu cu literatura sau pseudo-literatura produsă exact în acea perioadă, a realismului socialist, ci este vorba de o serie de retrospective; există și câteva texte care iau temperatura momentului exact, „atunci și acolo”, dar, în rest, este vorba de retrospectiva oferită de o serie de romancieri asupra acestei perioade.

Propuneți o reinterpretare de genul „Eugen Barbu reloaded” ori „Dumitru Radu Popescu reloaded”?
N-aș folosi termenul de „reinterpretare”. Reinterpretarea este ceva absolut firesc. Fiecare moment al istoriei noastre culturale aduce întotdeauna o nou lectură, dar bazele ei nu sunt literare, ci sunt localizate în această istorie a ideilor politice, în antropologie. Cu alte cuvinte, textul este desfăcut pentru a fi înțeles mai bine…

E un proces de deconstrucție.
Într-un fel, da. Iau un exemplu: romanul „Vânătoarea regală”, a lui D. R. Popescu, poate ilustra foarte bine teoria lui René Girard despre „criza sacrificială”. Nu m-a interesat doar studiul de caz, pentru a vedea că o teorie este funcțională, ci mai degrabă faptul că această teorie este cumva un foarte bun indiciu de lectură atunci când extrapolezi această „criză sacrificială” la ceea ce s-a petrecut în primul deceniu de comunism. Sistemul de gândire comunist poate fi rearticulat, desfăcut, înțeles mai bine prin intermediul teoriei lui Girard. Poți să vezi în ce fel eșuează mecanismul care ar fi trebuit să dirijeze violența către o victimă sacrificială, către un țap ispășitor, iar violența – prost condusă – este diseminată la nivelul întregii societăți, scăpând de sub control, cum se întâmplă în sistemele totalitare. Din punctul nostru de vedere, al meu și al lui Ioan Stanomir, literatura oferă cele mai bune indicii pentru că ea oferă o narațiune. Nu este o simplă schemă. O narațiune este întotdeauna complexă, este echivalentul unei mitologii, în sensul în care o parte din aceste narațiuni sunt și narațiuni de tip legitimizator, sunt „mari narațiuni”, cum le spune Jean-François Lyotard, pentru că ele explică lumea.  Or, ceea ce încearcă să facă unii scriitori este să explice ceva ce pare inexplicabil: prezența violenței ca instrument, ca regulă permanentă, ca mod de funcționare a societății. Acest lucru se poate foarte bine vedea în „Vânătoarea regală”, unde o mică comunitate  e cuprinsă de un soi de nebunie colectivă legată de apariția turbării (rabia, boala ca atare), numai că aceasta nu poate fi confirmată medical. Oamenii devin, în acel moment, o comunitate violentă în căutarea unei victime de substitut. Într-un anume sens, asta reface chiar proiectul societății comuniste: victimele sunt și desemnate ca atare, ca „dușmani de clasă” – mic-burghez, moșier, chiabur etc. Îl identificăm și după un anumit nivel de educație, și după un anume nivel de prosperitate, după care-l „oferim” lapidării generalizate, linșajului general.
 
Într-o ediție a emisiunii „Cartea de la ora 5”, dedicată cărții dumneavoastră, Dan C. Mihăilescu afirmă că aduceți cititorului „niște autori și niște lecturi cu care ne întâlnim foarte rar”, susținând că „«Eugen Barbu și Facerea lumii» este cel mai important pentru ziua de astăzi”. Una peste alta – spune criticul – este o carte de reluări și de recalibrări de subiecte care ar merita dezbătute pe mai departe.
Spre rușinea mea, nu am ascultat emisiunea. Dan C. Mihăilescu îmi este prieten foarte bun. Dacă nu-i urmăresc cuvintele spuse despre mine, îi citesc cărțile, în schimb, și mai și scriu despre ele.

A fost și un scop secund al lucrării? Demască, dezvăluie, înfierează?
În mod cert, nu am vizat nicio formă de justiție, nici măcar una în temeiul moralei. Nu pentru că morala nu ar fi o miză foarte puternică, dar, în opinia mea, am depășit deceniile în care această miză, prin apropierea de perioada comunistă, era una puternică. Cel puțin un public care să condamne este foarte greu de găsit, plus că nu cred că aceasta mai este apropierea bună de acest public. Pentru mine, miza esențială rămâne una de cunoaștere. Iar cunoașterea mi se pare că este cel mai complex fenomen cu putință și cel pe care-l vreau asociat cărții. Acest sistem de idei a produs atât de mult fascinație, atât de mult rău, a colorat o întreagă epocă, a schimbat destine, deci nu este ceva pe lângă care să treci și să spui că este un fapt minor al istoriei. A fost aproape un secol una dintre faptele principale ale istoriei. În opinia mea, există o forță a ideilor, o forță rea, acolo unde ele distorsionează imaginea asupra lumii în care trăim, în momentul în care se lansează o falsă imagine. Este o confruntare permanentă cu lumea, prin intermediul ideilor, a oricărui individ care gândește. Chestionând literatura, am încercat să vedem care este fondul acestor idei, ce înseamnă și cum se dezvoltă un astfel de sistem în plan real, în momentul în care câteva ipoteze sau propuneri devin reale. De exemplu, o propunere foarte simplă a fost aceea ca toți oamenii să fie egali sub raportul posesiei, sub raportul veniturilor ș.a.m.d. Ce se întâmplă cu ideea de „egalitate”, care este o idee bună, în principiu, cade în exces, este dusă până la ultimele consecințe în sensul nivelării acelui relief personal, individual, al ființei umane. Atunci când ea se reflectă ca egalitate a drepturilor, este un fundament al societăților democratice. Cum funcționează o societate care preia această distorsiune? Literatura o spune mai bine decât o spun cărțile științifice. Asta este surprinderea pe care o am permanent, anume că literatura nu este un simplu joc literar, ci una dintre cele mai complexe modalități de punere în scenă a ideilor politice, fără s-o facă direct (evident!), rămânând în regulile literaturii, dar având acele nuanțe necesare să înțelegi mai bine felul în care este construită o lume sau distrusă o alta.

De aceea puneți lumini sporite pe un Ion Vitner ori pe un Radu Petrescu?
E o distanță imensă între Vitner și Radu Petrescu, cel din urmă fiind un însingurat, un izolat care și-a construit propria ficțiune în absența posibilității de reprezentare socială și de expresie societală, fiindcă literatura lui nu avea niciun fel de șansă să i se facă publicitate să apară. Ion Vitner este unul poate cel mai evoluat dintre toți ideologii realismului socialist, este cel care a încercat să dea coerență sistemului și, în momentul în care nu a mai putut, a încercat să-l salveze cumva, la finele anilor ’60, să-l camufleze, într-un fel, să-l transforme într-un obiect care să se poată rediscuta. Paradoxal, nu trebuie ignorați acești arhitecți ai utopiei, ei au fost de-o eficacitate aproape înspăimântătoare. Și pentru că ei au creat un anumit tip de realitate. Dacă, într-o societate democratică, ideile care sunt puse în practică sunt rezultatul unor dezbateri și, evident, al unor polemici, șansele ca o astfel de idee să devină realitate în societățile totalitare sunt mult mai mari, în măsura în care ele vin dintr-un centru de putere. Iar Ion Vitner, în ceea ce privește ideologia, a fost unul dintre acei centri de putere.
Nu sunt personaje pe care să le ignori și este interesant de văzut care au  fost ideile lor, deoarece ele au schimbat societatea. Au distrus-o în mare parte, au reconstruit ceva, au creat o realitate de ordin secund care, treptat, s-a substituit vechilor formațiuni mentalitare, vechilor cadre de cultură și civilizație românească. Iar acest lucru s-a petrecut pe parcursul a aproape cinci decenii. Dacă raportăm la perioada interbelică, când avem o Românie modernă, cu derapajele bine cunoscute, este foarte mult.

Vă va citi tineretul? Nu prea are referințe.
Habar nu am… Un motiv în plus este că lumea respectivă nu e la distanță de ei; este un trecut recent. Tineretul ar putea să ne citească din curiozitate. Dacă există o tentație, aceasta este legată de figuri martirologice, de aventurieri, tocmai ale perioadei comuniste. Întotdeauna, tiranii, revoluționarii impenitenți exercită un anumit tip de fascinație, de interes. Poate că, pe acest canal al interesului, tinerii pot descoperi o lume. Este o lume foarte departe de ei. Nu timpul o să pară, în niciun caz spațiul, ci felul în care a fost această lume, cutumele ei, obiceiurile, stilul. Totul e atât de „departe”, încât e ca și cum ai traversa o graniță între două țări complet diferite, căci lumea românească de dinainte de ’89 este cu totul altceva.

Interviu realizat de Petru Țincoca

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*